Scrisoare de ramas bun

Iubito, cata lume intre noi,
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut...
Asculta-ma si lasa-ma sa strig,
Mi-e frica de-ntamplare si mi-e frig
Si nu mai vreau sa stiu pan` la sfarsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit.
Cine-a iubit, cine-a gresit?

Cine-a facut spre noapte primul pas,
Cine-a plecat din joc cine-a ramas,
Cine si-a smuls peretii rand pe rand,
Cine s-a intors mereu cu ziua in gand,
Cine-a pierdut si cine-a castigat?
De toate-nlantuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult in celalalt,
Sub cerul prea strain sau prea inalt
Sub cerul prea strain si-nalt

Iubito, cata lume intre noi,
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut...
Cand n-am sa uit cum suna glasul tau decat tacerea ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele innopta,
Cand nu mai simt ce-nseamna umbra ta?
Nu simt ce-nseamna umbra ta.

Iubito cata lume intre noi,
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut...
Ascullta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntamplare si mi-e frig
Si nu mai vreau sa stiu pan` la sfarsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit.
Cine-a iubit cine-a gresit?

Numaratori de ploi de doi in doi...
Iubito cata lume intre noi...
Numaratori de ploi de doi in doi...
Iubito cata lume ïntre noi...

Versurile apartin melodiei cu acelasi nume, interpretate superb de Pasarea Colibri.

O poveste vie in doi

O poveste unica...prin felul ei,prin personajele ei,prin tot!
E povestea noastra.Nu stim cand a inceput...Nu stim de ce a continuat.Suntem doi si numai noi.S-a intamplat...ce poti sa mai faci?Jucam acum la dublu.
Noi pierdem.si tot noi castigam.Cand picam amandoi,tot asa ne si ridicam.
Tu esti Romeo si eu sunt Julieta.Tu esti Bogdan si eu Lorelei.Tu esti Tristan si eu Isolda.Orice personaj am fi,dragostea e una.
Vorbele pentru noi sunt picaturi de ploaie,doar ochii vorbesc.Atingerile deschid marea si sarutul,raiul.
Stelele care cad nu pier...Da,e adevarat.Se duc pe un alt cer.Acela e al nostru.
Esti strainul ce mi-a tinut iluziile in palma.Mi-ai prefacut amarul in fermecate flori desertice.Mi-ai intoxicat trupul cu un parfum sfasietor.Cu tine vad fluturi in flacari,vad fructul care ucide.Vad luna si soarele in acelasi timp.Vad urmasii timpului.Vad imposibilul.Vad infinitul finit.Vad fantome cu priviri intepatoare,dar dulci.Farmecul povestii in doi e ca ajungi sa cunosti totul si dincolo de univers.Incepi sa crezi in umbre.Incepi sa nu mai simti frigul.caci caldura launtrica e mereu acolo.Incepi sa cunosti miezul romantic.
Trecem pe langa lume cu dragostea de mana...

Poor maroon,so naive...

Imi simt propria fiinta ciudata...Simt propria-mi figura geometrica neregulata.Stari confuze...apatice...vulnerabile...Surescitari,exaltari...Metamorfoza??!!(poate devin pisica)
Nu chiar,insa nu pot sa nu observ diferenta de stare de la o ora la alta.Acum sunt trista,apoi fara retinere,sunt vesela de parca as fi vazut raiul cu ochii.
Ciudat!...
Poate ca in culise nu sta totul asa cum pare a sta uneori...si cand bucuria apare e falsa,defapt e o tristete mascata,ascunsa.De multe ori am impresia ca sunt fericita doar pentru ca izolez tristetea intr-o parte a fiintei mele,si zambesc...De foarte putine ori un om e fericit cu adevarat.Si cand spun cu adevarat chiar asa e.Sa ai o fericire deplina,trup si suflet.Bazaconii...ma chinuie talentul si nu stiu unde e foaia si pixu'.Era un fel de a zice...

Uitata de timp

Traiesc acum in jumatate de timp...simt totul pe jumatate.Nimic nu mai e intreg...
Jumatate din ganduri sunt pierdute,aruncate intr-un cos de gunoi.Jumatate din sentimentele care pretind a fi existat odata,acum pluteste probabil undeva,departe...Si jumatate din mine nu mai e.
Nu-i poti cere soarelui mai multa lumina,si ploii mai putina ploaie.Nu pot cere sa fiu inteleasa mai mult decat e posibil...Nici eu nu ma pot intelege.
Sunt confuza.Nu mai stiu cum e bine.Nu mai vreau sa stiu cum e bine.Nu vreau sa inteleg de ce e bine.Cand a fost bine defapt?
Am in palma scrumul unei parti din mine.Si dispare fir cu fir in adierea vantului...Se pierde tot.De ce?
Acum vad in jur doar fantome...chipuri straine...nu mai recunoasc nimic.Vad himere,naluci...O floare in desert,ingropata de nisipul adus de o furtuna.
Si inima moare incet...pierzand totul exact ca si un copac care isi pierde frunzele intr-o luna de septembrie.Si mai poate fi numita "inima"?Mai poate copacul fara frunze sa fie numit copac?
Nu ma mai recunosc.Am fost uitata undeva.

.....................

"Standing in the rain
Calling out your name
Life is now the same without you..."

Dorinte

Dorinte

Iubirea mea salbatica,
Din neant apari tu pentru mine!
Presara-mi roua pe buze,
Atinge-mi inima etern singuratica.

O atingere,si trupul imi tresare.
Imbratiseaza-ma si du-ma in infinit!
Aduna vara intr-un trandafir,
Fa din stele soare.

Totusi,iubirea

Totusi, iubirea

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.

Si totusi e stare de veghe
Si totusi murim repetat
Si totusi mai cred în pereche
Si totusi ceva sa-ntâmplat.

Pretentii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric si tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Retele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeste-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrisi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminosi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-si acelasi repros.

Si tu si iubirea există
Si moartea există în ea
Imi place mai mult când esti tristă
Tristetea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu esti în puterile mele,
Desi închizitii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.

O poezie pe care am primit-o de la cineva.Vorbeste despre om,graieste inimii,emotioneaza.

People

In sfarsit s-a mai linistit ploaia de afara...Mi-a lasat gustul amar al unei zile de toamna;aerul rece,mirosul de frunze umede,cerul fumuriu...Azi, pe langa faptul ca nu am avut chef sa fac ceva, nici nu am simtit nevoia sa discut cu cineva,nu am avut nevoie de nimeni,nu am simtit lipsa nimanui.Azi,a fost ziua cand am vrut sa fiu de una singura.Nu mi-au lipsit prietenii...defapt persoanele cu care conversam de obicei.Nu,chiar m-am simtit bine inchisa in propriile ganduri,in propriile memorii,in propriul glob de cristal.Insa m-am gandit mult la persoanele care ma inconjoara...M-am gandit ca de ce ai avea nevoie de oameni cand ei nu te vor decat atunci cand sunt prinsi in diferite situatii??
Oamenii sunt cutiute muzicale care canta dupa propria lor melodie.Oamenii te folosesc si apoi te arunca.Oamenii te critica,te judeca fara drept.Stiu,de multe ori m-am lasat folosita cu buna stiinta.De ce?Din dorinta de a fi mai aproape de ei,din dorinta de a le face pe plac crezand ca odata si odata imi vor face si ei la fel mie.Nu a fost asa desigur.
Defapt nu trebuie sa fii prietena cu toti oamenii,ci doar sa fii binevoitor cu ei.Ei bine,defapt asta a fost deviza mea in absolut toate relatiile mele sociale.Insa,vrand sa fiu doar binevoitoare,deveneam egoista,rautacioasa si imi indepartam chiar si posibilele persoane care chiar imi erau oarecum apropiate.Niciodata nu am putut lega ceva cu cineva.Si nu a fost neincrederea de vina.Pentru ca am avut incredere in multe persoane si de fiecare data a fost facuta scrum.Toate iluziile mi-au fost sfaramate mereu.De vina a fost chiar increderea oarba.Ma atasam prea mult de fiecare persoana care imi vorbea frumos,care parea sa vada in mine ce altii nu vad.Eram prea surescitata ca sa vad adevarul,ca sa citesc printre randuri.Nu am acceptat sa ascult parerile altora niciodata.Am cantat si eu la randul meu dupa propria melodie.
Critica a fost o culoare care a predominat mult in pictura abstracta in care m-am invartit o vreme.Oamenii m-am criticat.Vad mereu pe la statusuri sau ca si comment lasat la vreo poza de pe hi5 de catre propietar, fraze de genu:"Ma criticati si ma invidiati pentru ca vedeti in mine ceva ce voi nu veti fi niciodata."E o fraza chiar populara la ora actuala.Chiar asa sa fie??Oamenii critica pentru ca vad in persoana respectiva ceva ce ei nu vor fi niciodata?Cred ca e ceva mult mai complex.Poate tine de natura umana,sau...Poate ca in subconstient vrem sa facem din persoana aceea ceva mai bun,si consideram ca prin critici o indreptam.Adecarul e ca munca unui critic,fie el si de oameni,e usoara.Si eu din criticile altora m-am ridicat.Din ele sunt ce sunt astazi.Poate e chiar invidie...Ce mai conteaza intentia??Critica doare pe cel care pleaca urechea sa auda.
Oamenii sunt orbi.Nu stiu sa vada ceea ce conteaza cu adevarat.Nu stiu sa pretuiasca valorile si calitatile.Am incercat sa le arat cine sunt si...au vazut casa doar pe dinafara...nu si pe dinauntru.
Omul ! Ce mandru suna acest cuvant ! Prin natura sa ,omul este artist intr-o lume mai mult sau mai putin plutitoare. El tinde intr-un fel sau altul sa introduca peste tot in viata lui frumosul.Fiecare artist isi alege propriile culori,asa cum si omul isi alege propria conceptie pentru frumos.De obicei persoanele din jur nu prea mi-ai impartasit conceptia despre acest "frumos"...
Nu am alergat niciodata dupa oameni,asa cum nici ei nu au alergat dupa mine.Nu am adunat frustrare din cauza asta.Nu m-am inchis in mine.Am ramas indiferenta fierband in propriul suc.Niciodata n-am avut suficienta imaginatie pentru a-mi imagina lumea fara mine. Dar nu am mers cu vanitatea proprie pana la paranoia incat sa cred ca lumea sa invarte in jurul meu,ca e nerabdatoare sa auda ce cred.Am avut inteligenta,puterea de a accepta ca sunt un sarman copil al indoielii si al mortii,ale carui sperante sunt cladite pe trestii......

Rain & My thoughts

Am degetele amortite...ma chinui sa scriu cate un cuvant.Imi simt mintea incuiata,creierul obosit.Parca ma chinui si sa gandesc...E de la ploaie.Imi rasuna in urechi de vreo 2-3 ore.Si coplesita de starea asta incerta de neputinta,ma chinui de asemenea si sa citesc o carte.Am inceput una noua.Deja citeam una insa nu mi-a placut.Sau poate acest "nu mi-a placut" e defapt o perdea dupa care sa ascund faptul ca nu am inteles nimic din ea,ca imi depaseste capacitatea de gandire si de procesare a informatiei.E o zi ca si toate celelalte,lasand la o parte faptul ca e mohorata cum nu se poate mai rau.E o poarta spre ieri.Azi stiu ce am facut ieri,stiu ce am gandit ieri...Stiu tot ce am facut ieri.Nu stiu ce va fi maine,e drept.
Azi mai stiu ca nu sunt in stare de nimic.Azi ma voi banaliza intr-un simplu "sunt agitata in ultimul timp,am nevoie de liniste".Ei bine,pentru ca asa e natura omeneasca.Cand simtim ca nu mai facem fata,ca nu ne mai descurcam,refuzam sa mergem mai departe,si ne dam inapoi.Da,refuz sa infrunt totul.Azi,nu vreau sa infrunt nimic.Nu doresc sa mai inteleg nimic,si asta pentru ca nici nu pot intelege ceva din tot ce se petrece in jurul meu.
Inca ploua...Cad picaturile de ploaie ca iluziile dintr-un suflet.Inca o picatura...inca o iluzie distrusa.Cel putin asta e conceptia mea abstracta despre ploaie.Cand ploua,cineva sufera.Cineva isi pierde speranta.

Sun,sea,summer and me

S-au scurs zilele pe nesimtite...A trecut aproape jumate din tot ceea ce pretinde sa se numeasca vacanta,respiro.Defapt pentru mine adevarata vacanta o reprezinta zilele in care sunt plecata din orash...poate la mare...poate in alta parte.Restu-i abureala.
Asadar astept cu nerabdare momentul in care chiar voi simti ca e vacanta.Imi doresc sa ajung sa vad si marea pe anu' asta.E ca si o traditie in fiecare an,sa mergem la mare.Si e fain,imi place marea.Ma rog,ce-i drept,de ceva ani incoace mai mult timp il pierd la piscina hotelului,daca are,daca nu,ne scaldam in apa nu tocmai curata a marii...Poate ai si noroc daca dai de unu'!!!!;)Sa lasam totusi critica la urma...Sa privim partea buna a lucrurilor,partea frumoasa.Nu-i asa ca-i fain sa te trezesti dimineata,sa iesi la balcon si sa te invaluie briza marii,sa privesti soarele in toata splendoarea...si sa auzi si valurile cum se sparg de tarm??...Imi place si muzica cluburilor de pe plaja ce se aude in fiecare noapte...Numai sa nu fii prea departe de plaja.Nu stiu,dar imi place marea,si urasc muntele.Si asta pentru ca stau la munte...
Si departe de toate acestea,am ramas doar eu,visand...

Scandal la opera

De zilele minunatului meu orasel,am avut placerea de a vedea la sala de spectacole a C.C.S,o piesa de teatru prezentata de teatrul Nottara.Desigur,la cati oameni gusta cultura in campulung(wtf,asta-i adevarul),eram reticenta in privinta numarului spectatorilor,ma gandeam ca sigur sala va fi pe jumatate goala.Ei bine,nu a fost asa.Sala a fost ocupata pana la ultimul loc,mentionand ca peste 95% dintre spectatori au fost adulti,fie ei mai in floarea varstei,fie mai batrani.Si nu stiu sincer daca cineva, dupa spectacol, a regretat vreun pic faptul ca a venit acolo.A fost genial!!!
Piesa "Scandal la opera",caci asa s-a numit,apartine lui Ken Ludwig,in regia lui Petre Bokor.Un tenor foarte faimos,cade fulgerat in preajma unui spectacol de la Opera din Cleveland,unde trebuia sa interpreteze rolul marelui Othello.Prin uneltirile directorului operei,tenorul local ii ia locul,fara ca nimeni sa nu banuiasca de aceasta substituire,si are un imens succes.Celalalt,intre timp isi revine si se vede alungat de la usa operei si urmarit de politisti.Toate damele ii dau tarcoale celebrului italian,astefel sotia sa,pleaca definitiv,spre a reveni in partea a 2-a .In final,cei doi Othello ajung sa se intalneasca din intamplare,si totul se da pe fata.Si peste toate acestea,apar nevricalele directorului operei,interpretat impecabil de Mircea Diaconu,tanara sa fiica Maggie,care cade in bratele asa-zisului italian,Desdemona in civil,care-i cade ba italianului,ba tenorului local,presedinta cercului de iubitori ai operei,Julia,care cade si ea in extaz la italian.In concluzie,o suita de extaze si enervari usoare,care sfarsesc cu bine,pana atunci,trecandu-si desigur fiecare spectator prin cateva reprize de ras in hohote.
Spectacolul a fost usor,a avut ritm si antren si e necesar unui public puse pe distractie.Si da,toata sala a C.C.S-ului a vuit de rasete pe intreg parcursul lui,la final,vuind cateva minute buna,de aplauze pentru toti actorii si interpretarile lor fara repros:Mircea Diaconu,Raluca Gheorghiu,Adrian Vancica,Luminita Erga,Valeriu Preda,Cerasela Iosifescu,Victoria Cocias,Alexandru Gheorghiu.Si da,(asta pentru cei care nu au fost sau nu au vazut spectacolul)a fost un super show,ati pierdut ceva tare!!!

Din jurnalul unui suflet trist(The end)

Se simtea o mireasmă de flori de cires in aer...era cald,era placut...Soarele isi arunca ultimele văpăi peste lac,reflectandu-si lumina diafană in mii de licariri deasupra apei.Natura isi incheia incet cuvantarea supermă,murmurul divin...Un apus superb...Acesta era decorul perfect pentru doi tineri indragostiti,pentru iubirea simplă,pură.
Stateau intinsi pe iarbă.El o privea cu drag,ea atipise.Îi atinse usor chipul,îi privea ochii,buzele...îl infiora pielea ei fină sub atingerea mainii lui.Observă totusi o incordare pe chipul ei,ea suspină...Deodată se trezi brusc...îi tremura tot corpul,pe frunte avea brobonele mici de sudoare,si pe chip i se citea spaima,infricosarea,inima îi batea cu putere.Avusese un cosmar...El a luat-o imediat in brate,strângand-o puternic: "Sunt aici cu tine,gata,a trecut...". L-a strâns si ea cu toata forta fiintei ei,spunandu-i: "Nu-mi vine sa cred că totul a fost doar un vis...Ne certasem...eu plangeam,eram distrusa...Nu vreau sa te pierd niciodata.Promite-mi ca nu ai sa ma lasi vreodata.Te iubesc enorm...". Dupa ce i-a mai repetat acel "Te iubesc" de inca vreo 10 ori,s-a intins pe iarba rasufland usurata."Nu stiu ce m-as face fara tine.Esti acea conditie eternă ce da sens si consistenta sufletului si existentei mele.....Ce sublimă copilărie este si amorul....!!!".Si amandoi au inceput sa rada."Esti atat de frumoasa"...spuse el.
Apoi ea s-a ridicat si a inceput sa alerge,sa se bucure de tot ceea ce avea ca un copil,de câtă fericire ii pricinuise viata,incepu sa se alinte in decorul acela binevoitor,dulce,senin...El nu facu altceva decat să o priveasca,sa o admire...Isi aminti de perioada cand era ea mai mică...O stia inca de cand era o fetită...I se părea atat de firavă,de gingasă...S-a intors si s-a asezat langa el,sprijinindu-si capul de umărul lui,dandu-i o sarutare pe obraz.
Au ramas acolo,privind lacul,privind cerul...Erau atat de fericiti incat le sălta inima...Iubeau...Si dragostea le era impartasită.Si ce poate fi mai frumos in viată decat sa oferi dragoste si sa primesti in acelasi timp??

Din jurnalul unui suflet trist(continuare)

Urma sa fie prima zi in care pur si simplu nimic nu mai era la fel...Nu mai era el langa ea,nu mai era ea langa el.
Noaptea fu cumplita pentru amandoi.El a stat ore in sir,pana aproape de rasaritul soarelui,cand reusi sa atipeasca,pe scaun,langa fereastra,privind absent cerul.Ii lipsea atat de mult zambetul ei,micile ei mustrari,spiritul ei atat de vesel...ii lipsea tot.
Ea...a reusit sa doarma foarte putin.La 3 a.m se trezi,pur si simplu.Merse sa bea putina apa,apoi se puse la masuta din coltul camerei,aprinse lampa si isi scoase acelasi carnetel de mai devreme,jurnalul ei,si printre lacrimi,reusi sa scrie cateva randuri: "Mi se pare asa de ciudat sa nu-i aud vocea,nu am reusit sa vorbesc cu el.Nu pot...nu ma simt in stare sa-l sun.M-am gandit sa las lucrurile asa pentru moment,poate imi va face rau,desi simt ca timpul trece atat de greu fara el.Insa nu,nu trebuie.O sa mai astept.Oare-i bine??Ohh...Isi puse capul pe brate si incepu sa planga.Plangea pentru ca se ajunsese aici.Plangea pentru ca,stia ca daca ii va cere timp,daca ii va cere o pauza...va fi distrusa.Si totusi a facut-o.Acum a realizat ca era rau cu el,insa fara el era calvar,chin.Apoi,si-a sters lacrimile si si-a indreptat privirea catre pat,catre perna lui.S-a ridicat si s-a dus in pat,asezandu-se cu capul pe perna lui.Ii simtea parfumul...Si a stat asa,pierduta,acolo,pana la rasarit.
Dimineata sosise cu greu...Secundele se scursera ca si minutele, si minutele ca si orele.Ora 9 o prinsera sorbind din cafea.Pana si aroma cafelei ii aducea aminte de el.Defapt,la ce era buna cafeaua daca el nu era alaturi de ea sa o bea impreuna??

Din jurnalul unui suflet trist

A iesit afara...Ploua...Avea nevoie de aer,se sufoca...A inceput sa mearga prin ploaie,si lacrimi reci i-au curs pe fata.Plangea,si plangea si cerul alaturi de ea...A stat asa,o vreme,si apoi s-a intors.
Mai tarziu,dupa ce ploaia a incetat,a plecat din nou.A mers pana la marginea orasului,undeva unde doar sunetul traficului se mai auzea in jur.A gasit o banca si s-a asezat...Si-a gasit in buzunarul hainei micul jurnal,avea legat de el si un creion si...a inceput sa-si asterne gandurile pe hartie:
Nu stiu ce sa mai fac,nu stiu cum sa mai controlez situatia.Ma indepartez tot mai mult de el,de noi.Nu inteleg de ce.Pur si simplu nu stiu ce sa-i mai spus,nu stiu cum sa-l mai privesc,cum sa-l mai ating...fara sa-l ranesc.Am avut o pasa proasta,e adevarat,si am neglijat totul.Poate am fost mai indiferenta si asta l-a durut.Se spune ca indiferenta doare cel mai tare.Si atunci el forteaza si mai tare nota,insista si mai mult in tot ce face si nu-mi place.Insa nu stiu ce s-a petrecut cu mine,de ce am fost asa indiferenta,poate.Vroiam sa fiu singura,sa nu mai vorbesc cu nimeni,simteam nevoia sa-mi ascult pur si simplu eul,sau sa fiu doar eu si cu umbra mea macar putin...Nu a inteles,am crezut totusi ca ma poate intelege fara sa-i spun. Probabil ca in momentele astea,in care avem nevoie de putina libertate,putina liniste,constientizez ca totul a fost pana acum o sufocare continua. Ne luam aerul,din dragoste.Un sfarsit absurd al sfortarilor noastre indaratnice.Poate e mai bine asa,sa evitam putin persoana celuilalt.Fara sa vorbim,fara sa ne vedem...Sa invatam sa ne fie dor,sa invatam sa iubim din nou.Sa invat sa-mi fie dor sa-l strang in brate,sa-l sarut...Cel putin asta i-am sugerat,si a fost si el de acord.Nu mai puteam continua in ritmul asta.
Apoi s-a oprit din scris,si-a bagat jurnalul in buzunarul de unde il luase si s-a intors acasa.Tot drumul a fost asa trista,a mers cu privirea cazuta in pamant si era pierduta in propriile-i ganduri...i se parea ca vede imaginea lui pe oriunde.
Ajungand,s-a intins direct in pat,se simtea istovita,slabita,a incercat sa doarma si a reusit,doar pentru 2 ore.Incepea sa se innopteze, si in camera numai razele lunii mai luminau usor.S-a trezit,s-a uitat in jur si a plans.Se simte goala fara el,pustiita de toate simtamintele.In timp ce lacrimile ii cadeau incontinuu pe obraz isi amintea de el,de locurile unde adesea obisnuiau sa mearga,de ziua in care l-a cunoscut,de tot ce insemna ea atunci cand era in preajma lui.Regreta pur si simplu ca se ajunsese aici.Ii era atat de greu sa nu-i auda vocea...el era vocea ei cand nu putea sa vorbeasca.Ii era atat de greu sa stie ca nu se vor mai vedea pentru ceva vreme,el era ochii ei cand ea nu putea sa vada.Ii era atat de greu sa nu fie aproape de el in momentele astea,el era puterea cand ea se simtea fragila,slaba.El era totul pentru ea.Si-a amintit care au fost ultimele lui cuvinte inainte de a pleca: "Plec...esti mai frumoasa ca niciodata!!!Te rog frumoas sa ma ierti...e vina mea....acum inteleg...sper sa mai pot redresa ceva.Sa stii ca niciodata nu am mai iubit pe cineva asa cum te iubesc pe tine.Ar fii vrut atat de mult sa-l stranga in brate atunci...dar...a renuntat.
Se innoptase de-a binelea.Era o noapte calda,stele licareau...Ea se mai linistise,nu mai plangea,insa gustul amar nu disparuse si nici starea trista din suflet.I se tot invartea in minte un citat dintr-o carte.Suna cam asa: "Se intampla uneori ca doua suflete sa se intalneasca pentru a nu mai forma decat unul singur. Si-atunci depind pentru totdeauna unul de celalalt. Sunt de nedespartit si se vor cauta neincetat, din viata in viata. Daca, in cursul unei existente terestre , o jumatate ar ajunge sa se desparta de cealalta, sa rupa juramantul care le leaga, cele doua suflete s-ar stinge de indata.Unul nu-si poate continua calatoria fara celalalt. ” (In alta viata - Marc Levy).Credea cu tarie ca sufletul ei si al lui erau cu adevarat unul singur.Si pastra vie speranta ca totul nu va fi decat un vis urat.Inca nu era totul distrus,defapt,se putea sa fie distrus totul insa nu sentimentele.Nu,acelea erau statornice,prea puternice...

Wuthering Heights again....

Am sa incep cu un citat: "Un vant nou imi sufla in panze" insa il voi folosi cu un alt inteles. Chiar e un vant nou si imi sufla de-a dreptul in toate panzele. Sunt inca in acelasi loc unde eram si pana acum: La rascruce de vanturi.Numai ca,s-au mai schimbat putin lucrurile...Se calmeaza o vijelie,si incepe alta...Vanturi noi,sfasietoare,vuiete sinistre,chinuite,salbatice...Nu pot spune ca mi-e teama,nu...O sa inceteze totul si astept...

Wuthering Heights

Sunt undeva la rascruce de vanturi...Nu stiu cum am ajuns aici.Nici macar nu stiu daca voi reusi sa ies de aici.Sunt atatea lucruri care se rasfrang asupra mea...am atatea intrebari de pus,atatea incertitudini...Sunt asemenea crengilor unui copac,care sunt supuse unor vanturi,fiecare venind dintr-o alta directie si nu stiu in ce directie sa se aplece,si e impropriu zis "nu stiu",caci oricum e fara voia lor tot ce se intampla,si nu au ratiune...Aberez...
Ma simt la mijlocul unei probleme unde nu ma asteptam sa fiu vreodata.Atatea vorbe spuse la intamplare,fara sa te gandesti la consecinte...De ce e dat de sus ca fiinta umana sa actioneze uneori fara sa-si dea seama ca pe ceilalti ii deranjaza,sau ceilalti sufera de pe urma acestor actiuni?Sunt chiar depasita de toate tensiunile astea,de toate incordarile,de toate confruntarile fara preget din jurul meu...Din lumea linistita in care traiam odata,a ajuns sa fie o lume instabila oarecum,vulnerabila in fata oricarui fapt,oricarei vorbe...Defapt acum,toata lumea mea atarna de un fir de ata.Ciudat,insa nu ma gandeam ca mi se va intampla asta vreodata.Stiu ca nu intelegeti nimic,poate nici nu trebuie...insa un lucru e cert,si anume ca nimic nu tine la infinit.Cu toate astea ma intreb de ce?Refuz cu tarie sa accept ca am ajuns sa trec si prin toate astea.Si totusi trebuie sa infrunt...totul...

Immortality and love

Incredibil ce se intampla intre noi.Nu se poate descrie in cuvinte,decat se simte,se traieste...Nu-mi vine sa cred nici acum,dupa atata timp.Fantastic...te privesc in ochi si vad tot ce se poate mai frumos...un albastru dulce...ai cerul in priviri.Nu stiu,poate e doar in mintea noastra,poate e un simplu joc,insa intre noi e ceva mai puternic si mai frumos decat orice,mai maret decat insusi universul.Cred ca se numeste iubire....
Cine isi poate uita oare prima dragoste??Nimeni,si daca tot nu o poti uita,nu e cel mai bine chiar sa o faci sa fie asa??De neuitat??Hai sa o facem asa,te rog,poate va fi pentru totdeauna.Indiferent,ce este intre noi va fi mereu indestructibil,imortal.Va ramane...undeva...povestea...

Little things...

Ador lucrurile simple, marunte, le ador pentru ca ele ma fac sa ma simt om, eu insami, fericita,bucuroasa. E grozav sa descoperi in toate chestiile mici si neinsemnate atatea lucruri mari...
Imi place sa ma gandesc la noi cand stau afara, mirosul de iarba proaspata imi aduce aminte de parfumul tau; mi-aduc aminte de tot, primul gest,primul cuvant, prima floare...prima lacrima...melodia noastra... Ma simt bine cand o fredonez si sunt singura. Au contat atat de mult pentru mine unele lucruri, cum imi vorbeai, cum ma priveai...A fost asa de bine cand m-ai luat prima oara de mana, tremuram...aveam inima cat un purice. Prima cearta...da...imi amintesc de prima oara cand ne-am cam aprins amandoi si...a iesit cu scantei...
Itzi mai amintesti povestile din copilarie pe care ti le-am spus?? Vesele...triste...nu conta, tu ma ascultai, tacut, si eu eram pierduta in firul povestii, si cat de mult imi placea cand ma intrerupeai cu cate un sarut pe furis...
Intotdeauna m-am simtit eu insami langa tine, pentru ca doar tu stai sa ma asculti, sa ma intelegi, sa razi alaturi de mine, sa plangi...Doar langa tine gasesc acele lucrui simple care fac o viata fericita. Sunt lucruri atat de nesemnificative pe langa toate cadourile facute, dar care au facut totul sa fie desprins dintr-o poveste. Imi place de asemenea sa cred ca totul e o poveste, un basm si, ca totul are happy-end.Un lucru nesemnificativ,nu?
Imi pare rau ca nu ti-am spus de fiecare data cand trebuia "imi pare rau", sau ca nu ti-am multumit mereu. Stiu cat inseamna o vorba, cat de mica fie ea, spusa sau...nu.
Te astept si acum sa stam impreuna, intr-o noapte de vara, sa privim cerul, sa citim printre stele, sa pierdem timpul, sa urmarim umbre, sa ne regasim si sa ne pierdem iarasi...impreuna... unul langa celalalt, sa uitam de lume inainte sa imbatranim prea rau...